Lacul Ros

DSC05010
„In curand aceste singuratati se vor imputina, pana ce nu vor mai fi deloc singuratati. Ochiul sinistru al lacului se va imblanzi si oamenii nu vor mai gasi in el nimic misterios. Muntii care-l impresura si l-au despartit de lume atata vreme, de la epoca zidirii celei dintai, vor fi plesuviti si strapunsi de felurite mestesuguri necurate: oameni dupa oameni vor trece cu carute de foc, fara sa se mai mire de ce ne miram noi acum; altitudinea pura unde mai aflam adapost le va fi indiferenta; vor zbura pe sus dracovenii, vor intra pe sub pamant rame de fier; vor spune unii: <> Am aflat ca ar fi fost candva aici, in aceasta populata localitate, un tau cu nume Ghilkos – ceea ce ar fi insemnand uscigas. Nu se mai vede nimic>> – << Poate sa fie vorba de Lacul Ros, ar raspunde careva; e probabil insa sa fi fost o simpla inventie poetica; oamenii de demult se inselau cu vorbe si petreceau cu inselari. Scriitorii vechi pretind ca intr-un lac cu asemenea nume s-ar fi prins si pastravi. Au exagerat; abia este loc in aceasta apa de exercitiile noastre de inot <>.

Cu asemenea spaima a lucrurilor viitoare am stat privind vara trecuta frumosul popas cu numele de mai sus, frumos popas intre toate popasurile acestui pamant. Drumul de la Gheorghieni vine urcand si coborand un munte, in serpentine. Localnicii zic acestor serpentine <carjoaie >, si le lasa la o parte, intrebuintant poteca veche care suie de-a dreptul in pisc si se pravale apoi in rapa. Dintre paduri de bradet si dintre rapi putin cunoscute vine paraul Bicaz, alinandu-se in lac; dupa aceea deodata salta pe trepte si se involbureaza in prapastiile Cheilor. E o stramtoare de tunete si de pareti de stanca lucie, de intunecime si azur catra tara Moldovei.

DSC04999

Popasul e pe polita lacului. Aici nu bat vanturi si cerul s-ar oglindi larg intr-o limpezime ca de lacrima, daca luciul lacului n-ar fi strapuns de varfurile negre ale padurii scufundate. Caci este o padure scufundata si este o poveste, care nu vor mai fi in vremurile viitoare, cand o societate de doctori stiintifici for deschide aici statiune de cercetari geologice. Strapuns de sagetile brazilor, plin in adancime de desisurile incalcite ale padurii stravechi si de liane, acest tau ocroteste in misterul sau pastravii, cu care noi unditarii am venit sa ne luptam. Dulci zile de august si pasnice inserari, – va veni un timp cand nu veti mai fi nici amintire.

Socotesc acest moment – august 1939- ca un punct de maxima limina a peisagiului. L-am absorbit si-l port in mine; va dura in mine cand el in realitate nu va mai fi; apoi nu voi mai fi eu; si din amandoi nu se va mai gasi decat vestigiul acestor randuri. Din aceasta clipa de solstitiu sufletesc, am incercat sa ma duc indarat in timp, ca sa descopar o imagine mai pura si mai simpla.

Cautant sa patrund asemenea viata pentru totdeauna asfintita, ma amuzam cu clipa prezenta, si ea trecatoare si fragila.

DSC05014

Cand impungea soarele de catre miazazi, ma plimbam cu cutiva prietini spre intrarea Cheilor. In fata postei si telefoanelor (caci aceastea au luat fiinta si la Laul Ros), pe o costisa traganata, se deschideau cateva gospodarii modeste, intre vilele de putina vreme construite. Cand imi inaltam ochii intr-acolo, prindeam intai in privire un zbor grabit de fluturi, apoi descopeream dupa o poarta de razlogi cautaturile viclene ale celor doua fetite, care ne pandeau trecerea. Cum intelegeau ca le-am descoperit, porneau in fuga < la deal >, bocanind cu ghetutele si falfaindu-si hainele miniaturale, taiate ca si ale mamelor lor. Le chemam. Ele se opreau si se intorceau rusinate.

Pe cea mai maruntica o chema Floarea Vancea. Pe cea mititica Nuta Andaricu. Aveau priviri nelinistite, zambete ascunse; stiau ca, dupa un schimb de cateva cuvinte, primesc in manutele lor o vama, – dreptul nostru de trecere.

Intai avusesera obiceiul sa se prezinte cu dreptate. Pe urma aflasera ca e mai cuviincios sa se prefaca a fugi.

Noi comentam evenimentul trecand mai departe; ele ramaneau frunte langa frunte, privind de aproape dobanda.

Ceva mai incolo, unde incepe a se strecura din lac Bicazul, se producea al doilea atac la drumul mare. Era acolo un oarecare pastor de cinci ani, cu numele Vasile. Acela avea o alta metoda. Cum apaream in cercul lui de domnie, incepea sa cante cu harnicie din trisca celor cinci oite. Ne lasa sa ne apropriem; sta intors cu fata spre munte fara sa ne observe. Apoi primea si el vama.

-Cum ai invatat sa canti, Vasile?
-Cu oile…raspundea el vag.

Astepta sa ne ducem mai departe, ca sa-si vare pe urma nasul in palma.

Intr-o zi dupa ce am trecut de vama lui Vasile, am avut o reprezentatie extraordinara si gratuita. Auzisem ca s-ar fi afland de ceva timp musafiri la Lacul Ros cativa egipteni adevarati. Plecara de la Nil si se suisera tocmai aici, ca sa se bucure de racoare si de ploaie. Aveau placere pentru mancarile locale si pentru vinurile din vai. Pana intr-acea zi binecuvantata nu am avusesem prilejul sa-i cunosc. Atunci i-am cunoscut.

Erau cu fete brune, rotunde si vesele. Unul din ei, pentru motive necunoscute noua, aruncase bastonul in sarmele de telefoane de sus, pana ce izbutise a-l face sa ramaie atarnat in carja. Iar acum cel ce-si avea bastonul intre persona sa si cer se urcase pe umerii unui tovaras, alcatuind ceea ce s-ar numi o piramida, si, c-o ruda noduroasa rupta din lastaris, incerca sa degajeze carja de pe sarma. Cum atingea bastonul, carja luneca pe sarma intr-o directie sau alta. Cred ca trebuie sa fi fost la mijloc un ramasag, si ca indeletnicerea aceasta interesanta dura de vreo doua ceasuri, tanad sama de starea de truda si de nadusala in care se aflau acei stranepoti ai mumiilor. Coboratori din milenii, probabil ca acordau o mediocra valoare timpului. Bun lucru, ma gandeam eu, sa vii de la Egipt ca sa-ti anini carja in niste sarme la Lacul Ros.

Nu departe de caderea Bucazului, un om mai priceput si mai intelept decat noi a stabilit o nada cu vin, bere si gustari, la care pescarii se duc de buna voie, prinzandu-se cu usurinta.

Cand ne intoarcem spre gazdele noastre, mai avem ceva de facut la o punte a Bicazului. Strangem cosasi din marginea pajistii si-i aruncam pe rand in parau, asteptand ca prietenii pastravi, stiuti si cunoscuti la locurile lor de panda, sa sara, sa atace si sa inhape prada pe care le-o da Dumnezeu. De saptamani de zile, Alecu, Ghita si Zaharia, pastravii nostrii isi pastrau tiitorile – ca si Nuta, Floarea si Vasile – si beneficiau de dajdia noastra. Isi miscau aripioarele fine in unda limpede, bucurandu-se in felul lor – ca si egiptenii – de fragmentul de vesnicie ce li s-a acordat.

Dupa ce ne intorceam la gazda si indeplineam ritualul omenesc ce se chiama pranz, stateam asteptand ceasul cel mai important al zilei – coborarea la lac, in luntri. Din acea clipa ma desfaceam de lume si traiam cu taul si cu pastravii, urmandu-mi investigatiile fanteziste in trecut.

Prima taina din trecut ce mi se prezenta era formatia taului. Cum si ce s-a intamplat – ca sa putem noi, in august 1939, pluti cu luntrea pe deasupra unei paduri de brazi? Potecile, rapile, desimile, luminisurile sunt dedesuptul nostru. Unde cantau privighetorile, acum sangeteaza pastravii.

Povestesc unii dintre localnici ca li s-ar fi scufundat valea si apele Bicazului au umplut surpatura. Altii sunt de parere ca niste lunecari de straturi ar fi inchis si zagazuit albia, la iesirea Bicazului spre chei.

Se poate: dar mie imi place sa pun altceva in locul unor asemenea asertiuni. In locul explicatiilor as pune mai degraba un mister de nepatruns. Arunc undita cu musca artificiala sau cu < devon >, ascult suierul lin al padurii de brad de pe tarmul de asfintit, si ma intorc, etapa cu etapa, la singuratatea primordiala. E o calatorie mai rapida si mai sigura decat cu aeroplanul. E ceva ce cunoastem de mult, de la batranii nostri; < Cum sa mergem, stapane? ca vantul ori ca gandul? > – < Ca gandul! > – rapsunde totdeauna fantasticul erou din copilaria noastra si a lumii.

Deci acum un deceniu am umblat pe aici cu tovarasii care acum sunt trecuti in lumea umbrelor.

M-am intors iarasi, fara folos si cu bucurie, cautant – cum spune poporul – < pe dracu >. (Pe care de altminteri l-am gasit; asta-i insa alta poveste.)

Mai demult, cand nu eram decat o posibilitate, cand traiau alti oameni cu alte randuieli sub soare, – aici la Ghilkos, era numai o singuratate a salbaticiunelor. Umbla ursul la zmeura pe la coada taului; si-un pribeag haladuia subt o surpatura de stanca. Era un fugar pe care il astepta ori spanzuratoare in vaile cu oameni, ori moartea in pustia de sus, de-a valma cu frunzele, salbaticiunele si vartejurile prapastiilor. A aparut o vreme, din cand in cand, la focul de sub stanca rupta, si-l vedea o singura gaita, care avea cuib intr-o scorbura de fag. Il striga in limba ei si el ridica ochii fiorosi. Pe urma s-a prapadit el; nu s-a mai vazut nici gaita; puhoaiele au dus la tau cenusa vietii.

Iata un cer si mai limpede, intr-un timp mai afund si mai aproape de zidirea dintai. Paduri si tapsane. Traieste o lume departata pe podisurile de la miazazi. Alta lume, cu totul despartita, inspre vaile catra care curge cu vuiet de tunet vesnic Bicazul. Cateodata urca de la acele vai si din poalele Cheahlaului oameni cu sarica, trecand in plaiul Ardealului. La un an o data, dupa ce trec zaporurile, urca acei oameni putini. Si daca intarzie langa acest tau cand se intinde fumegarea amurgului, iese din mlastinile strafunde, de sub padurea scufundata, balaurul despre care nu s-ar povesti daca n-ar fi fost, si-si ia prada dintre oamenii calatori. Aici a fost intotdeauna locul vamilor; altadata erau vami crancene; acum s-au imblanzit.

Asa s-a dus veste spre amiaza si spre crivat despre aceasta primejdie, pana ce a randuit Domnul Dumnezeu un baci tanar sa vie la taul cel negru. A adus cu el sabie agera si a taiat balaurul cel batran cand a iesit cu dintii ranjiti la focul de popas. S-a crusit apa si s-a umplut de miasma valea; dar a doua dimineata toate erau mai mandre, apa se limpezise, flori noi inflorisesra.

Nu infloreau florile,
Ii venisera baciului oile…

Turma a trecut pe costisa sunand din talangi si de atunci acest loc a ramas curat si luminat. Asa l-am vazut in adancimea vremii, pe cand soarele unor zile noua si mai putin bune se cufunda dupa codri.„

Mihail Sadoveanu (Viata Romanesca, nr.12, 1939; Vechime 1940)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s